Hortensia Papadat-Bengescu
Casa Memorială
COPILĂRIE ȘI SFINȚENIE
Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, poate mai ales copiii, Îi prilejuiau motive de revelație. De la toate lucrurile lumii, Iisus ridica oamenii la rațiunile supranaturale ale Providentei. Pe copii, de pildă, Iisus i-a găsit ca fiind modelul sufletului deschis spre Dumnezeu. Ei cred totul și pun întrebări uimitoare de credință. Pentru ei, existența lui Dumnezeu și prezența divină reprezintă un lucru de la sine înțeles. Nu în zadar s-au alăturat aceste două cuvinte: copilărie și sfințenie. De fapt, omul începe viața cu sfințenie, apoi o pierde: devine „întrebătorul complicat al veacului acestuia”...
Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 71.
JUAN RAMÓN JIMÉNEZ
Poetul este un creator. Ceea ce în aparenţă nu există, el îl creează; şi dacă îl creează, este pentru că elementele lui există. Aceasta e ceea ce îl apropie pe poet de mitul divin (…). Cu alte cuvinte, capacitatea sa de a crea chipul şi asemănarea.
Poezia nu poate însemna altceva decât farmec şi taină, iar farmecul şi taina pot să fie de o mie de feluri şi să se găsească peste tot. Poezia scrisă, asemenea celorlalte arte de creaţie, este perfectă, completă, pentru că este naturală, este mult dincolo de frumuseţea relativă, iar expresia ei tinde către frumuseţea absolută.
De aceea s-a putut spune, aşa cum a spus Platon, că poetul este un medium, un posedat de puterile unui zeu. Căci poezia există în sine însăşi, e nimic şi tot, începutul şi urmarea, acţiune, verb şi creaţie, şi ca atare, poezie, frumuseţe şi tot restul…
Juan Ramón Jiménez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, din anul 1956 – eseul Poezie şi literatură, volumul „Eseişti spanioli”, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
CRÂMPEIE DE SUFLET
Cuvintele sunt doar crâmpeie, frânturi care, ca un ecou, răzbat în afară din adânc, de dincolo, dintr-o lume vastă, un univers întreg ce se află în fiecare din noi. Ce poate reda în afară poetul din poezia ce se află în el? Ce poate nota compozitorul din armoniile pe care inima lui, sufletul, urechea lui le aud neîncetat și undeva adânc în ființa lui, el le fredonează înfiorat? Nimic sau aproape nimic, mare parte din lumea noastră zace nedescoperită, necunoscută nici de noi în întregime și care ni se revelează în frânturi, în timp, făcându-ne să ne vedem schimbători și necunoscuți, nici de noi înșine în vreme...
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 166.