JUAN RAMÓN JIMÉNEZ
Poetul este un creator. Ceea ce în aparenţă nu există, el îl creează; şi dacă îl creează, este pentru că elementele lui există. Aceasta e ceea ce îl apropie pe poet de mitul divin (…). Cu alte cuvinte, capacitatea sa de a crea chipul şi asemănarea.
Poezia nu poate însemna altceva decât farmec şi taină, iar farmecul şi taina pot să fie de o mie de feluri şi să se găsească peste tot. Poezia scrisă, asemenea celorlalte arte de creaţie, este perfectă, completă, pentru că este naturală, este mult dincolo de frumuseţea relativă, iar expresia ei tinde către frumuseţea absolută.
De aceea s-a putut spune, aşa cum a spus Platon, că poetul este un medium, un posedat de puterile unui zeu. Căci poezia există în sine însăşi, e nimic şi tot, începutul şi urmarea, acţiune, verb şi creaţie, şi ca atare, poezie, frumuseţe şi tot restul…
Juan Ramón Jiménez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, din anul 1956 – eseul Poezie şi literatură, volumul „Eseişti spanioli”, Editura Univers, Bucureşti, 1982.
CRÂMPEIE DE SUFLET
Cuvintele sunt doar crâmpeie, frânturi care, ca un ecou, răzbat în afară din adânc, de dincolo, dintr-o lume vastă, un univers întreg ce se află în fiecare din noi. Ce poate reda în afară poetul din poezia ce se află în el? Ce poate nota compozitorul din armoniile pe care inima lui, sufletul, urechea lui le aud neîncetat și undeva adânc în ființa lui, el le fredonează înfiorat? Nimic sau aproape nimic, mare parte din lumea noastră zace nedescoperită, necunoscută nici de noi în întregime și care ni se revelează în frânturi, în timp, făcându-ne să ne vedem schimbători și necunoscuți, nici de noi înșine în vreme...
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 166.
COPILUL
Chipul copiilor exprimă prin intermediul celor mai rafinate linii și trăsături noblețea, această calitate tainică și străină de firea tuturor celorlalte ființe care, întrețesută cu harurile penelului prin excelență de artist al dumnezeiescului Artizan, cu ajutorul căruia a fost măiestrită fiecare trăsătură, fiecare linie a întregului chip, ne zugrăvește mai degrabă un înger venit aici spre a înnobila creația decât o vietate menită să trăiască asemenea celorlalte și să se supună aceleiași sorți. Pe chipul acesta se oglindește mai degrabă nemurirea decât moartea, mai degrabă spiritul decât materia. E cu putință ca această cunună a celor create, plăsmuită cu atâta grație sublimă, să fi fost zidită pentru a avea parte de soarta ființelor necuvântătoare? Încât să nu-și cunoască dumnezeiescul Creator? Ca să-și ignore bunătatea aparte, menită sieși, care ni se descoperă cu atâta strălucire? Ca să nu-I mulțumească Acestuia pentru darurile Sale cele bogate și să nu-L slăvească pentru înălțimea cinstirii, pentru bunăvoința Lui deosebită și pentru nemărginita Lui bunătate față de sine? Ca să nu-L caute și să-L regăsească cu propriii săi ochi în creația de El zidită? Ca să nu-I dorească frumusețea și să cheme în ajutor atotputernicia Sa dumnezeiască? Niciodată! Niciodată! E cu neputință! Tăgăduirea tuturor acestora va însemna tăgăduirea înțelepciunii și a priceperii lui Dumnezeu; va însemna tăgăduirea bunătății Lui și a acestor trăsături dumnezeiești care se văd atât de minunat în felul cum a fost modelată întreaga creație și mai ales copilul, omul…
Sfântul NECTARIE de la EGHINA, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia/ Metafraze, București, 2015, pp. 16-17.