POEZIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE...
În esența sa de MONADĂ filosofică, Poezia este VIAȚĂ la puterea „n”, o chintesență indestructibilă a complexității verbului „a fi”, pe toate coordonatele sale. Poezia, precum „viața este fluență, mișcare, luptă nevăzută cu sinele, e un nesfârșit proces de transformări” (J. A. Portuondo), până la atingerea asimptotică a unității primordiale, când „același ritm străbate și suflete și stele” (Pitagora).
A exista înseamnă ceva mai mult decât „a ne afla în lume” (Heidegger), înseamnă a ne regăsi eul nostru adânc, în strânsă legătură cu marele Sine prin care intrăm în tainele armoniei universale. Această propensiune spre viața ocultă a lucrurilor ce decorează interiorul tăcerii se manifestă prin ieșirea din rutina cotidiană, mișcare ascunsă care depășește rezistențele naturale și încearcă să se exprime. În acest sens, poetul devine o ființă teandrică, devine omul care „înțelege graiul și glasul, pe tăcute, al florilor deschise și-al lucrurilor mute”, după cum scria Charles Baudelaire.
Prin structura sa, abordând realitatea interioară și cea fenomenologic ambientală, poetul – precum creatorul de artă din oricare altă ramură a expresivității artistice – trăiește un „puternic ecou la toate ecourile vieții” (Dilthey); în consecință, starea lirică din miezul Poeziei caută să se exteriorizeze prin sunete, cuvinte, sintagme verbale, imagini și tăceri, intuiții împlinite de energia trăirii... Cromatica versurilor împletită cu muzicalitatea intrinsecă ori cu muzicalitatea extrinsecă, într-un cuvânt cu melopeea văzută ca un alt fir al Ariadnei care străbate vertiginos gândurile, căutările, speranțele evadate din Cutia Pandorei, reprezintă o matrice revărsată peste întreaga zare, accentuând parcă unele concepte din afirmația lui Shelleey că „poezia este amintirea celor mai bune și mai fericite suflete”, urmând poemelor medievale ale lui Hadewijch „la care încă nimeni n-a putut stabili în ce măsură vocabularul său mistic e în esență lirism exprimând un extaz terestru, ori abandonul poetului în supranatural” (Karel Jonkheere).
Prin bucuria Cuvântului (întrucât „din bucurie s-au născut toate făpturile – așa spun și textele sacre – prin bucurie se țin și în bucurie se întorc când pleacă din această lume”) se dezmărginește conștiința iluminată a consubstanțialității holistice cu întregul univers (ca macro- și microcosmos), conștiința participării noastre la vibrația, efervescența și înțelesul „înaltei realități” de „lumină omniformă”.
„Ritmul armoniei cosmice produce în spiritul nostru emoția care este creatoare”, scrie Rabindranath Tagore în lucrarea sa, intitulată „Religia Poetului”. La rândul lor, precum „Poezia așa și Artele întrețin credința profundă a omului în unirea făpturii sale cu tot ceea ce ființează și al cărei adevăr final este adevărul personalității” îndumnezeite, al unirii cu Absolutul, al personalității umane transparent luminoase...
Cluj-Napoca, 11 Noiembrie 2026
PERSIDA RUGU













