POEZIA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE... 


    În esența sa de MONADĂ filosofică, Poezia este VIAȚĂ la puterea „n”, o chintesență indestructibilă a complexității verbului „a fi”, pe toate coordonatele sale. Poezia, precum „viața este fluență, mișcare, luptă nevăzută cu sinele, e un nesfârșit proces de transformări” (J. A. Portuondo), până la atingerea asimptotică a unității primordiale, când „același ritm străbate și suflete și stele” (Pitagora). 
    A exista înseamnă ceva mai mult decât „a ne afla în lume” (Heidegger), înseamnă a ne regăsi eul nostru adânc, în strânsă legătură cu marele Sine prin care intrăm în tainele armoniei universale. Această propensiune spre viața ocultă a lucrurilor ce decorează interiorul tăcerii se manifestă prin ieșirea din rutina cotidiană, mișcare ascunsă care depășește rezistențele naturale și încearcă să se exprime. În acest sens, poetul devine o ființă teandrică, devine omul care „înțelege graiul și glasul, pe tăcute, al florilor deschise și-al lucrurilor mute”, după cum scria Charles Baudelaire. 
    Prin structura sa, abordând realitatea interioară și cea fenomenologic ambientală, poetul – precum creatorul de artă din oricare altă ramură a expresivității artistice – trăiește un „puternic ecou la toate ecourile vieții” (Dilthey); în consecință, starea lirică din miezul Poeziei caută să se exteriorizeze prin sunete, cuvinte, sintagme verbale, imagini și tăceri, intuiții împlinite de energia trăirii... Cromatica versurilor împletită cu muzicalitatea intrinsecă ori cu muzicalitatea extrinsecă, într-un cuvânt cu melopeea văzută ca un alt fir al Ariadnei care străbate vertiginos gândurile, căutările, speranțele evadate din Cutia Pandorei, reprezintă o matrice revărsată peste întreaga zare, accentuând parcă unele concepte din afirmația lui Shelleey că „poezia este amintirea celor mai bune și mai fericite suflete”, urmând poemelor medievale ale lui Hadewijch „la care încă nimeni n-a putut stabili în ce măsură vocabularul său mistic e în esență lirism exprimând un extaz terestru, ori abandonul poetului în supranatural” (Karel Jonkheere). 
    Prin bucuria Cuvântului (întrucât „din bucurie s-au născut toate făpturile – așa spun și textele sacre – prin bucurie se țin și în bucurie se întorc când pleacă din această lume”) se dezmărginește conștiința iluminată a consubstanțialității holistice cu întregul univers (ca macro- și microcosmos), conștiința participării noastre la vibrația, efervescența și înțelesul „înaltei realități” de „lumină omniformă”. 
    „Ritmul armoniei cosmice produce în spiritul nostru emoția care este creatoare”, scrie Rabindranath Tagore în lucrarea sa, intitulată „Religia Poetului”. La rândul lor, precum „Poezia așa și Artele întrețin credința profundă a omului în unirea făpturii sale cu tot ceea ce ființează și al cărei adevăr final este adevărul personalității” îndumnezeite, al unirii cu Absolutul, al personalității umane transparent luminoase... 

                            Cluj-Napoca, 11 Noiembrie 2026 

PERSIDA RUGU

  

Dr. DAN NEMEȘ,
o realizare prestigioasă



 

Lansare de cărți...



 

Viața cotidiană


    Uneori, când alunecăm în cotidian, firele de nisip ale problemelor zilnice ce ne frământă, deodată se ridică și ne par munți prăpăstioși ce stau gata să ne înghită cu hăurile lor fără fund. Smulgându-ne și ridicându-ne mai sus puțin de acolo, privind aceste probleme în lumina eternității, necazurile noastre se fac așa de mărunte și aștern pe fața noastră un zâmbet și în inimi tăria de-a lucra liniștiți la rezolvarea tuturor problemelor cu pace. 
    Vedem că muntele ce ni se părea de netrecut, problema ce ni se părea de nerezolvat, în lumina timpului se dezleagă cu ușurință, se trece fără greutate… 

Arhiepiscop Iustinian Chira, Convorbiri în amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, pp. 188-189.

 

ÎNȚELEPCIUNE ȘI CURAJ


„Nu vă temeți!”  
    Acesta este cuvântul care atunci și acum și până la sfârșitul veacurilor dă tărie omului să străbată timpuri și locuri vitrege, să cucerească munții și valurile mărilor, îi dă o credință nebiruită în triumful dreptății, libertății și al vieții.  
    De două mii de ani omul a fost eliberat de frică, de singurătate și împreună cu toți frații lui a început să cânte: „Cu noi este Dumnezeu, întelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu…” (Isaïa 8, 9). 

Arhiepiscop Iustinian Chira, Cuvintele Părintelui – un ghid al frumuseții lăuntrice, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 128

 


 

TITINA NICA ȚENE



 

AUREL PANTEA 




 

GLASUL TAINIC


    Poate dispune, omul, de bogăție, de ranguri, poate dispune, omul, de toate cele materiale, dar totuși nu-i mulțumit. În adâncul ființei lui, aude o voce: „Unde ești? Unde ești?”  
    O voce tainică, misterioasă se adresează omului, făpturii lui, din inima lui urcă spre rațiune, apoi îl face pe om să gândească: cine suntem, unde mă aflu, ai cui suntem, de ce nu sunt liniștit, de ce oare nu sunt mulțumit, oricâte bunătăți am – nu sunt mulțumit, oricâte haine frumoase am – vreau altele și mai frumoase, oricâte lucruri mi se împlinesc pe acest pământ – nu mă simt împlinit! Vreau altceva, sunt mereu nemulțumit, mereu însetat, duc mereu dorul după ceva care nu există…!  
    Dorul acesta, nostalgia aceasta care există în sufletul omului este dovada categorică a existenței, a Celui ce există, a lui Dumnezeu. Dacă n-ar exista, dacă ar fi pustiu în spațiu, univers, nimeni n-ar purta setea aceasta... 

Arhiepiscop Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 27.