PERSIDA RUGU

MARIA MONTESSORI

                                                                          motto:

                                                                   „Copilul, ființă divină, dar neînțeleasă...”

                                                                                                         Maria Montessori

Copilul este un necunoscut, atât în școală, cât și în familie. Aceasta este problema ce se ridică în fața noastră… În pofida atâtor studii de strictă specialitate, realizate de-a lungul anilor, trebuie și astăzi să alungăm din ochii noștri o anumită ceață de prejudecăți și de ignoranță, pentru a putea vedea ceea ce e necesar să realizăm în perspectiva dezvoltării bio-psiho-socio-culturale și religioase a copilului. 

Un poet ar putea scrie despre copil așa (de fapt, nu e poveste, nici poezie; este numai o descriere realistă: preludiul vieții copilului, neînțeles încă, de la nașterea sa): 

„Mi s-a povestit despre un om care a trăit în întunericul cel mai de nepătruns, ochii lui nu au văzut vreodată nici cea mai slabă rază de lumină, ca în adâncimile unui abis. Mi s-a povestit despre un om care a trăit în tăcere: niciun zgomot n-a ajuns vreodată până la urechea lui. Am auzit vorbindu-se despre un om care a trăit realmente numai într-un spațiu de o stranie consistență; și care deodată s-a trezit printre ghețari de aer. Și a desfăcut plămâni care nu au respirat niciodată… (ar fi ușoare alte chinuri dacă le-am compara cu ale lui)… dar a învins. Aerul i-a umplut dintr-odată plămânii strânși de la început și atunci omul a strigat! Și s-a auzit atunci pe pământ un strigăt cutremurător care n-a mai fost auzit, ieșind dintr-un gâtlej, ce atunci vibra pentru întâia oară.” 

Era omul care se odihnise. 

Ar putea cineva să-și închipuie acest repaos absolut? Un repaos în care o ființă omenească nu-și dă osteneala nici să mănânce, căci alții mănâncă pentru ea; și stă în părăsirea tuturor fibrelor sale, căci alte țesuturi îi asigură căldura de care are nevoie spre a trăi; nici măcar țesuturile cele mai intime nu lucrează pentru a se apăra de veninuri și bacterii, pentru că alte țesuturi muncesc pentru ea și oxigenul îi este dăruit fără a respira, printr-un privilegiu unic între cei vii. 

Singura muncă a noului prunc în formare este aceea a inimii, care a bătut înainte ca el să fi fost; da, în timp ce el aproape „nu exista”, bătea totuși inima lui, și încă într-un ritm îndoit de cum bate altă inimă. Și acum… este el cel care înaintează și ia asupra sa toată munca: rănit de lumină, de gesturi și de sunete; obosit uneori până în cele mai adânci fibre ale ființei sale, scoțând marele strigăt: „De ce m-ai părăsit ?”… și atunci, pentru întâia oară, omul unește în sine pe Hristos care moare și pe Hristos care se înalță. 

Dacă ne-am întreba ce este civilizația și am cugeta puțin, am vedea că ea este un ajutor progresiv în a face, într-un fel, tot mai ușoară adaptarea omului la mediul în care trăiește. Ei bine, cine face o schimbare de mediu mai bruscă și mai radicală decât un copil care se naște? Atunci ar trebui să existe, în istoria civilizației omenești o pagină înaintea tuturora, în care să se arate ce face omul civilizat spre a ajuta pe cel ce se naște să se adapteze mai ușor la mediul acesta nou și atât de deosebit; prima pagină a istoriei civilizației omenești este o pagină albă. Toți vor zice, de bună seamă, că ne ocupăm mult de copilul care se naște. Da, însă cum? Rudele și familia exclamă cu mare bucurie: „Avem un copil voinic; e frumos!” Bucuria lor este totul. Copilul este un obiect de plăcere pentru ei, este realizarea unei speranțe: adultul are un fiu! Iată ideea! Iată sentimentul! Și aceasta se cheamă dragoste pentru copilul care s-a născut în familia ce îl dorea... 

Pentru copil, se vrea abilă orice mână; medicul îl atinge, îl prinde, îl ține puternic; și cum copilul atunci plânge, se zice că acesta este graiul copilului ce se naște, el trebuie să plângă, acesta este modul său de a vorbi și în același timp de a respira. Se va zice, copilul este destul de robust ca să reziste și să se adapteze; dar noi nu avem destulă rezistență pentru a ne adapta? De ce atunci încălzim soba iarna, ne punem sub picioare covoare, întrebuințăm perne moi și ne îngrijim atât ca să putem trăi mai ușor? Nu suntem noi oare mai puternici decât un copil ce abia s-a născut? De ce nu putem trăi atunci singuri, părăsiți într-o pădure? Nu suntem noi cei tari? Și ce să zicem atunci despre copilul ce abia se naște, că este de la natură puternic și de aceea va rezista la toate? Există deci un gol straniu, există o orbire în sufletul nostru și în civilizația pe care am construit-o; ceva ce seamănă cu pata oarbă din fundul ochiului; este pata oarbă a vieții. 

În general, lipsește conștiința și pregătirea atât de necesară pentru a primi în mod demn pe omul ce se naște; nu există nicio țară în care copilul să fie pe deplin înțeles și ajutat în mod real, în funcție de propriile sale necesități bio-fizio-psihologice. E adevărat că se face tot ce se poate; dar ce este progresul dacă nu a vedea ceea ce nu s-a văzut mai înainte, de a face ceea ce încă nu s-a făcut, adăugând lucruri noi la ceea ce se părea a fi complet, dar din păcate nu este? 

Adeseori, copilul se simte singur, abandonat, neînțeles și chiar stigmatizat... Există, chiar și în cele mai fericite cazuri, un fel de instinct de apărare, care se naște în sufletul nostru împotriva copilului, oricât l-am iubi de mult. Acest impuls ne domină încă din primele momente, alături de un alt instinct, de zgârcenie pentru lucrurile pe care le posedăm, chiar dacă acestea n-ar avea nicio valoare. 

Ce am pregătit pentru copilul pe care-l așteptăm să se nască, afară de hăinuța ce-l va stânjeni? Am pregătit și o saltea, frământați mai mult de grija de a o păstra curată, decât de atmosfera dezvoltării copilului nostru. Și din această clipă mergem mereu așa înainte: sufletul adultului e chinuit în fiecare clipă de grijă: nu cumva să murdărească ceva copilul, să răstoarne vreun obiect, să ne împiedice de la treburile noastre! 

Noi considerăm multe manifestări ale copilului drept capricii și avem grijă să le prevenim încă de la naștere. Faptul de a corecta copilul ne pare îndată a fi o datorie. Când avem un copil în casă, trebuie nu numai să alergăm ca să salvăm lucrurile și să ne izolăm ca să nu fim tulburați, ci trebuie să apărăm copilul de propriile lui capricii, să nu devină victima lor, să nu devină o persoană lipsită de educație; și aceasta ni se pare o datorie morală față de copil. Există greșeli mari în înțelegerea copilului (așa-numitele „didactogenii”, n.n.), care ne fac să considerăm capricii multe manifestări firești ale acestuia. 

Există la copii un instinct care începe din primul an al vieții și care ajunge la o culme de dezvoltare către vârsta de doi ani: este nevoia de a vedea lucrurile întotdeauna în același loc și întrebuințate după scopul pentru care au fost făcute. Dacă aceasta nu se întâmplă și cineva tulbură ordinea și destinația obiectelor, copilul e contrariat, e rănit și această schimbare a ordinii devine un obstacol pentru el. Atunci copilul încearcă să apere obiectele ca ele să rămână, pe cât este cu putință, în același mod, așa cum are nevoie el. Este o adevărată necesitate vitală; copiii foarte mici au un adevărat instinct de a așeza toate lucrurile la locul lor și de a le găsi acolo unde le-au văzut întâi. 

Să dăm câteva exemple:

Un copil vede nisip pe jos și se oprește privindu-l; mama care bagă de seamă nisipul răspândit, vine și-l mătură. Copilul începe să plângă disperat și mama nu-l înțelege; vede însă că el se duce după nisip și-l pune în același loc, unde era mai înainte și iar începe să-l privească; atunci mama pricepe de ce a plâns copilul, dar crede că e capricios. 

O altă mamă își așază paltonul pe braț, fiindu-i cald. Copilul începe să plângă și nimeni nu știe de ce, până când mama se îmbracă cu paltonul și atunci copilul se liniștește: văzuse un lucru care nu era la locul lui și aceasta l-a tulburat. 

Adultul se silește să corecteze aceste „defecte” ale copilului, deși ar trebui să înțeleagă că e fără niciun rost să corecteze copilul de așa-zisele „defecte”, care nu sunt altceva decât caracteristici de dezvoltare psihică, etapizate normal, pe care nu le va mai avea când va fi mai mare. Un bărbat adult nu va începe să plângă fiindcă doamna pe care o însoțește își scoate pardesiul. Dacă noi nu înțelegem faptul în sine și-l credem capriciu, înțelegem totuși că „defectul” va dispărea, deci e inutil să ne preocupăm în mod excesiv de un simptom firesc de dezvoltare a activității psihice a copilului. Când vom fi pătruns pe această cale, vom începe să înțelegem multe lucruri care nu vor mai fi în adultul rafinat și complicat; vom suporta senini aceste manifestări temporare ale copilului, gândindu-ne că ele sunt menite să dispară, odată cu evoluția firească printre meandrele anilor. 

Un alt exemplu: un copil de doi ani avea o doică perfectă, riguros ancorată într-o disciplină cotidiană; ea îl scălda întotdeauna în aceeași baie, întotdeauna în același fel. Trebuind să lipsească pentru o vreme, a rugat o altă colegă să o înlocuiască. În acest timp, copilul plângea, ori de câte ori noua doică îl scălda, cu toate că îl îngrijea cu o adevărată măiestrie. Când s-a întors vechea doică, l-a întrebat pe copil: „De ce ai plâns? Nu era bună cu tine femeia aceea?” Copilul a răspuns: „Nu”. Întrebându-l în continuare, a obținut următorul răspuns: „Pentru că mă așeza anapoda”. Unde îl așeza una cu capul, cealaltă îl așeza cu picioarele... 

Nevoia de a vedea lucrurile totdeauna la fel, este ceva ce face parte din viața sa și ceea ce el apără cum poate. Această apărare noi o numim „capriciul” copilului. 

Copilul este atât de simțitor la tot ceea ce i se spune de către adult și ar dori atât de mult să i se supună; noi nu ne putem închipui cât este de dispus copilul să ni se supună, până la fibrele ființei sale, în mod perfect, întotdeauna: mai mult, aceasta este ceea ce îl caracterizează. Iată o mică anecdotă: un copil își pune pantofiorul pe pat și mama îi zice: „Acesta e un lucru urât, pantoful nu se pune acolo”. Apoi mama curăță cu mâna învelitoarea. De atunci, copilul, ori de câte ori vedea un pantof, se oprea, se gândea și zicea: „E urât”. Și se ducea să curețe cu mâna învelitoarea patului. Ce vrem mai mult? 

Copilul este sensibil până la extrem; el rămâne impresionat atât de adânc, încât adultul ar trebui să-și măsoare toate actele, toate gesturile, toate vorbele, pentru că ele rămân săpate în sufletul copilului. Este supunerea în adevăratul sens al cuvântului, pentru că supunerea este pentru el, viața. 

Adultul este pentru el o ființă venerabilă, iubită, din gura căruia izvorăște înțelepciunea care-l călăuzește; și el rămâne atins, ca și când ar fi vorba de un proiectil spiritual care-i intră în inimă. În fața unui capriciu, trebuie întotdeauna să ne gândim că poate fi un act vital, o apărare profundă și să ne amintim că un copil, fără îndoială, vrea să ni se supună și ne iubește. „Copilul îl respectă și îl iubește pe adult”: iată ceea ce ar trebui să fie întotdeauna în gândul nostru. Mereu se zice: „Cum își iubește mama copilul său!”... „Cât de mult își iubesc părinții copiii!” Și tot așa despre bunici, rubedenii sau despre cadrele didactice. 

Se zice că trebuie să învățăm copiii să-și iubească părinții, dascălii; trebuie să-i învățăm să iubească totul și pe toți cei din familie sau din școală. Și cine este acest ghid al dragostei, care vrea să învețe copiii să iubească? Acela care vede mereu un „capriciu” în toate manifestările copiilor și care are grijă să se apere pe sine însuși de copil! El nu poate deveni propovăduitor al iubirii, fără un exercițiu special și fără a-și deschide ochii conștiinței spre a vedea o lume superioară. 

Copilul îl iubește neînchipuit de mult pe adult. Când se duce să se culce, vrea întotdeauna ca un părinte drag să-i stea aproape, să-i citească sau să-i spună o poveste sau să se roage împreună... Și persoana dragă zice: „Trebuie să împiedic acest capriciu: copilul nu trebuie să-și formeze reaua deprindere de a nu adormi fără a avea pe cineva din familie lângă el”. Sau poate un copil vrea să vină la noi când mâncăm și plânge, ca și când ar pretinde să nu mâncăm; aceasta e impresia omului fără dragoste de copii. Copilul dorește doar să stea aproape de noi, spre a-i privi pe cei care-i sunt în preajmă, să nu se simtă singur, exclus comunității; se teme de abandonare, vrea să fie privit și să simtă că vine vorba și despre el în conversație. 

Cine va mai plânge într-o zi, din nemărginita dorință de a ne vedea când prânzim sau chiar când luăm o gustare? Și cu câtă tristețe vom zice într-o zi: „Nu mai am pe nimeni care să plângă, pentru că mă dorește aproape, când se duce să se culce! Toți se gândesc numai la ei, adorm cu gândul la ceea ce au făcut peste zi, niciunul nu-și mai amintește de mine!” Pentru că numai copilul își amintește în fiecare seară și zice: „Nu mă lăsa, stai aici, lângă mine!” și adultul răspunde: „Nu pot, am de lucru și apoi ce capriciu mai e și ăsta?”... Și credem că trebuie să-l corectăm pentru că, altfel, ne-ar face pe toți sclavi. Sunt și capricii mai complicate. Unul dintre cele mai răspândite printre familii este acela când copilul se trezește dimineața devreme și se grăbește să-i trezească și pe părinții care ar dori să mai doarmă; acesta este lucrul de care mulți se plâng. Dar copilul care coboară din pat este o ființă pură, care face ceea ce toți ar trebui să facă, atunci când se arată soarele și lumina; lumea ar trebui să se scoale, dar tata și mama dorm încă și această mică ființă se duce la ei de parcă ar spune: „Învățați a trăi sfânt, dimineața oamenii se scoală!” Dar copilul nu e un dascăl, se duce numai să-i privească, pentru că îi sunt dragi; abia se trezește și dorința lui este de a fugi îndată la cei pe care îi iubește. Copilul se duce, se împiedică, nu-i e frică de uși pe jumătate închise și ajunge lângă tatăl său și mama sa și-i atinge dulce. De câte ori i se spune: „Micuțule, nu ne trezi dimineața!” Dar copilul vine, îi trezește, apoi zice în șoaptă: „Dar eu nu te-am trezit, ți-am dat numai o sărutare...” Se gândesc părinții cum ar face să-l dezvețe. Dar când se va mai întâmpla oare în viață ca cineva, abia trezit, să ardă de dorința de a alerga la noi, învingând orice greutate, pentru a ne sta aproape, fără să-i treacă prin minte să ne trezească, ci numai pentru a fi aproape de cei dragi lui și pentru a le da un sărut? Când și cine va mai face asta pentru noi? 

Noi zicem că trebuie să-l corectăm pe copil; și totuși, aceste manifestări de dragoste nu ne sunt de prisos; nu e indiferentă, pentru adult, dragostea copilului, mai mult chiar: adultul ar trebui să înțeleagă faptul că un copil care iubește nu numai că-l trezește pe tatăl și pe mama sa, care uneori dorm prea mult dimineața; acel tată și acea mamă adeseori adorm în viață; pentru că toți avem tendința de a „dormi” și a nu da atenție lucrurilor; și avem nevoie de o nouă ființă, care să ne deștepte și să ne mențină treji, cu un mijloc de care noi nu putem dispune: o ființă care să trăiască și să lucreze altfel decât noi și în fiecare dimineață să vină să ne spună: „Privește, există o altă zi, ca o altă viață, trăiește mai bine!” 

Omul merge uneori pe calea degenerării și copilul îl ajută să urce; dacă adultul nu-și dă seama de acest fapt, se pierde; încet, încet, sufletul lui se acoperă cu o armură și devine rece și indiferent; egoist și agresiv; nemulțumit și cârcotaș...

Aceasta ne face să ne gândim la Hristos, întorcându-se către cei care nu s-au folosit de toate mijloacele pe care le-au întâlnit în viață pentru a se îndrepta, și zicându-le: 

• „Voi m-ați văzut suferind și nu m-ați îngrijit!” Și aceia îi vor răspunde:
• „Doamne, Te-am văzut noi suferind și nu Te-am îngrijit?”
• „Da, când vedeați un sărac suferind, eram eu!” 
• „Eu am zăcut în spitale și în închisori și voi nu m-ați cercetat!”
• „Doamne, Te-am văzut noi în spitale și în închisori și nu Te-am cercetat?”
• „Da, în fiecare spital și în fiecare închisoare eram eu!” 

În cazul nostru, adultul ar fi acela care ar fi trebuit să-l ajute pe Hristos în cei ce suferă, iar copilul, parafrazând ideea minunată, ar fi acela care l-a ajutat pe adult. În ziua plină de lumină, când vom fi cercetați, ni s-ar putea imputa de către Hristos:

• „Eu te-am iubit mult și am venit la tine în fiecare dimineață să te trezesc, dar tu m-ai alungat!”
• „Doamne, Tu ai venit să mă trezești dimineața și eu Te-am alungat?”
• „Da, copilul care te iubea și te trezea sărutându-te, eram eu! Când voiam să stau lângă tine, tu mă respingeai!” 
• „Când Te-am respins eu, Doamne?”
• „Da, copilul care te implora să stai lângă el, eram eu, și tu m-ai respins...” 

Era copilul cel care voia să ne învețe a iubi; dar noi l-am crezut un „capricios”; și așa am pierdut viața din inima noastră... 

Copilul nu este o ființă slabă. Nu vom spune că sămânța (care constituie embrionul plantei) este o plantă debilă. Nici nu vom spune că omida este un fluture slab. Sunt mai curând niște acumulatori de puteri ascunse și comori tainice, de forme desăvârșite, pe care ochiul nostru nu le poate descoperi. Viața are, de fapt, două fețe, două părți: una deține menirea de a forma ființele și cealaltă, de a călăuzi ființele formate, care au o finalitate a lor, specială, în lumea exterioară. În felul acesta, orice ființă are două vieți și două misiuni deosebite, ce stau în raport strâns între ele, în înțelesul că cea de-a doua, provenind din cea dintâi, e cu atât mai perfectă, cu cât cea dintâi s-a dezvoltat în condiții mai favorabile. Aceste două misiuni deosebite, aceste epoci ale vieții, se întâlnesc la toate ființele și, deci, și la om; iar ele sunt: copilul și adultul. 

Viața, în cele două etape, nu numai că e profund deosebită ci, în multe privințe, de-a dreptul contrastantă. Lucrul acesta este adeverit de nenumărate exemple din natură. E de ajuns să amintim pe acela al crisalidei, care stă închisă în gogoașa ei și fluturele, care zboară... Aceste două epoci deosebite ale vieții se desfășoară în pace în mediul natural, una împreună cu alta și, adeseori, tocmai din această coexistență armonioasă rezultă fenomenele cele mai interesante. 

S-ar zice că tot ce are universul mai bun se concentrează și se manifestă în aceste raporturi. Așa, de exemplu, adultul, care e crud prin firea sa, devine dintr-odată blând și plin de dragoste în fața micuților săi; pasărea care zboară mereu, se oprește și rămâne în cuib: ea, care fuge din fața celui mai mic pericol, nu se mai servește de mijlocul ei de scăpare, aripa, când puii ei sunt în cuib, ci rămâne să-i apere. Protejarea speciei, în toate formele ei, se caracterizează aproape întotdeauna printr-o oprire vremelnică a instinctului de agresivitate care se manifestă în mod obișnuit la adult. Acesta, de obicei de un înverșunat egoism, se oprește și se transformă pe neașteptate într-o altă ființă, plină de grijă, de abnegație și de iubire. Cruda luptă pentru existență se desfășoară exclusiv între adulți, niciodată însă între un adult și un copil. 

Viața micuței ființe este apoi plină de surprize, pentru că ea creează. Ca o putere magică, printr-o muncă migăloasă și interioară, ea construiește parcă din nimic țesuturile și organele, încarnează instinctul și-l leagă de ele în mod atât de intim, încât ne dă acea nesfârșită varietate de forme de viață. E, într-adevăr, semnul vizibil al Creatorului care se afirmă prin creația sa. Și ființele toate, adulții, în fața acestui miracol, renunță chiar la ego-ul lor și ard, jertfind ca într-un fum înmiresmat de tămâie, lepădarea de sine. Și tocmai de aceea, nu lupta, ci iubirea și armonia explică viața; generozitatea, renunțarea la sine chiar, în caz de necesitate, și nu egoismul atotputernic, ne dă cheia magică. 

Acest minunat secret de bunătate se manifestă în natură în raporturile dintre cele două vieți, care de fapt formează una singură, și care reprezintă, în sfârșit, două etape ale unuia și aceluiași individ. Ce s-ar întâmpla oare dacă, la un moment dat, toate viețuitoarele ar pierde acea supunere la natură, care este dată de instinct și nu ar mai acționa în conformitate cu cerințele acestuia? Dacă, de exemplu, deodată, toți adulții s-ar vedea numai pe ei și ar judeca partea copilăriei în raport cu ei și nu în ea însăși? Prin mintea lor ar putea trece judecăți cu adevărat stranii: un amestec de comedie și de tragedie. Adulții ar deveni prin excelență ființe înfuriate pe propriile lor creaturi. Și, dacă natura ar îngădui apoi ca adultul să poată avea și o acțiune așa-zis educativă, s-ar ivi atunci pe lume o agresiune nebună, care ar săpa rădăcinile vieții; ceva asemănător se întâmplă în regnul natural al omului, înzestrat cu voință liberă, dar supus greșelii. Omul privește la sine și-l socotește slab, incapabil, rebel și pervers pe copil, care are o formă de viață deosebită de a sa. Dacă și fluturele ar face așa, el ar zice: „vierme”, „mumie”, progeniturilor sale în plină metamorfoză; și, cine știe?... poate ar ajunge să rupă gogoașa care apără o viață nouă. 

Nu face oare omul adult ceva asemănător cu copiii săi? El îi judecă, îi insultă și-i pedepsește, gândindu-se mereu la inferioritatea lor față de dânsul și îi împinge, cu sfatul, alteori de-a dreptul cu sila, să-l imite, atingând adesea integritatea delicatei ființe în dezvoltare. Însă și copilul ar putea să-l apostrofeze și să-l certe pe adult, că nu e ca dânsul, dacă l-ar judeca în raport cu ceea ce are el superior. „De ce îți pui tocuri făcând din ele picioroange ca să pari mai înalt? Nu vezi că se tocesc umblând? Fă ca mine, eu cresc cu adevărat și nu pierd prin uz ceea ce am câștigat; dimpotrivă, sporesc”. Sau: „Pentru ce îți pui dinți falși? Uită-te la mine: eu mic, cum mă vezi, mi-am pus de două ori toți dinții – și încă dinți adevărați!” Sau: „nu vezi cât de încet ești la învățătură față de mine? Nu izbutești să pronunți bine o limbă străină și sunt sigur că nu vei învăța-o niciodată cu adevărat; eu, dimpotrivă, eram mut cu totul și am învățat foarte bine cea dintâi limbă pe care am întâlnit-o în lume!” 

De fapt, adultul n-ar putea să creeze nimic, n-ar putea să transforme nimic din ceea ce are viață. Copilul însă nu face decât să creeze, să crească și să-și perfecționeze corpul, să-și formeze și să-și dezvolte mintea. Numai copilul stă în strânsă legătură cu Creatorul. De aceea, el și are o sensibilitate atât de mare față de aspectele spirituale ale vieții. De aceea, copilul are acea frăgezime de iubire proaspătă și curată, parcă ar izvorî direct din Harul Suprem. El este de la natură vesel, blând, umil, încrezător și îngăduitor. Calomniat, el nu răspunde; persecutat, nu se revoltă și, mergând pe un drum al patimilor divine, pas cu pas, el creează omul de mâine. Adultul, dimpotrivă, nu e preocupat decât de cucerirea și stăpânirea lumii acesteia: lupta cu semenii săi îl însuflețește și îl exaltă; necesitatea de a se asocia nu îi determină lepădarea de sine. 

Două vieți așadar și două misiuni... Vai, dacă sunt în luptă: numai din armonia lor se poate naște omul mai bun decât noi. Dar cel care trebuie să facă primul pas este adultul: pe lângă eforturile exterioare pe care trebuie să le depună, va fi necesar să facă și marele efort asupra lui însuși, spre a fi în stare să-și apropie și să înțeleagă pe deplin copilul, faza cealaltă, mirifică, a propriei sale vieți.

***

Multe științe s-au născut pe temelia așa-zisei „educații moderne”. Teoriile și realizările practice au, în general, o bază greșită. Eroarea se poate rezuma în puține cuvinte: întotdeauna și prin orice mijloc, cu blândețe sau cu violență, prin răsplată sau pedeapsă, adultul crede că el trebuie să facă totul pentru copil. Chiar și atunci când studiază mai întâi copilul, cu scopul de a cunoaște necesitățile lui specifice, pentru ca după aceea, pe baza acestei cunoașteri să-l educe, el rămâne pe aceeași poziție: educația plăsmuiește copilul. 

Principiul montessorian este că acțiunea adultului asupra copilului trebuie să fie limitată, să lase copilului însuși posibilitatea de a se exprima, de a se dezvolta, fără ca o voință străină, mai puternică decât a lui să stea mereu asupra sa, apăsându-l până la sufocare. Firesc ar fi ca relația copil-adult să reprezinte două ființe care vin în colaborare una cu alta, copilul și adultul, spre a releva deosebirile existente între ei. 

Deosebirile se văd mai ușor dacă ne gândim la munca deosebită pe care e necesar să o facă adultul și copilul. Adultul este ființa puternică, volitivă, care transformă mediul și care își îndreaptă întreaga activitate spre lumea exterioară. Copilul este ființa care săvârșește, de asemenea, o muncă imensă, însă profund deosebită și opusă: el lucrează la formarea omului. Noi trebuie să vedem în copil întotdeauna pe făuritorul omului; trebuie să simțim această misiune, care câteodată nu poate fi văzută clar de ochii noștri. Copilul formează omul; este de la sine înțeles că nu prin silogisme, ci printr-un impuls natural, pentru că așa cer legile naturii. Copilul n-ar putea construi omul fără ajutorul mediului și al adultului însuși. Cu toate acestea, nu adultul plăsmuiește copilul; el este doar o persoană care vine și-i oferă ajutorul său. În general însă, adultul își face iluzia că el are menirea și puterea de a crea copilul, mai cu seamă psihicul lui și crede că el este cel chemat să-i formeze inteligența și sentimentele. Atunci îl copleșește cu un exces de ajutoare care, nu numai că sunt inutile, dar constituie totodată o piedică pentru copil. Orice ajutor inutil al adultului, orice substituire a lui în activitate, împiedică, în mod natural, activitatea copilului însuși și, în consecință, devine un obstacol pentru dezvoltarea sa. 

Copilul produce adultul. „Copilul este tatăl adultului”, spunea și pedagogul Maurice Debesse... Și, deoarece formarea omului mai mult sau mai puțin desăvârșit depinde de dezvoltarea mai mult sau mai puțin desăvârșită a energiilor sale interioare, e absolut necesar să înțelegem cât de mare este responsabilitatea noastră în ceea ce privește ajutoarele pe care ar trebui să le dăm copilului, în mod înțelept... 

                                                                              (din scrierile MARIEI MONTESSORI)