PERSIDA RUGU

 KAHLIL GIBRAN, 

„Iisus, Fiul Omului”  

XXVIII. Despre tristețea și zâmbetul Său 

                                                                 (Una dintre Marii) 

          „Capul Său era mereu ridicat spre ceruri și flacăra lui Dumnezeu era în ochii Săi. Era adesea trist, dar tristețea Sa era duioșie pentru cei suferinzi și tovărășie pentru cei singuri. 

          Când surâdea, surâsul Său era ca foamea celor ce tânjesc după necunoscut. Era ca pulberea de stele căzând pe pleoapele copiilor. Dar și precum un dumicat de pâine. Era trist, dar tristețea Sa se înălța pe buze și se făcea zâmbet. 

          Tristețea Sa era ca un voal aurit aruncat peste pădure când toamna acoperă pământul. Și uneori era ca lumina lunii pe malurile lacului. 

          Surâdea de parcă buzele Sale ar fi cântat pentru nuntă. 

          Și totuși avea tristețea celui înaripat, care nu voia să se avânte deasupra celor apropiați…”

Traducere de Ștefan Dumitru 

Precuvântare de Radu Cârneci 

(fragment din volumul: Kahlil Gibran, „Iisus, Fiul Omului”, București, Editura Orion, Colecția „Miracol”, 2000, p. 86)