PERSIDA RUGU

 

Familia, copiii și tinerii, educarea lor și viitorul omenirii

Familia contemporană și suferinţele ei 

    Cele mai sfinte amintiri ne leagă de familie, de tata și de mama, de fraţi și de surori, de fii și de  fiice, de bunici și de bunice. Nu poţi vorbi de familia creștină în mod impersonal și rece. Familia este un sanctuar, izvorul tuturor virtuţilor, este „biserica mică”, așa cum o numește Sfântul Ioan Gură de Aur. Dacă e să dăm o definiţie familiei, vom spune că ea este comunitatea formată din părinţi și copii. Ea este celula din care s-a născut și pe care se bazează societatea omenească. Scopul ei: lărgirea hotarelor Împărăţiei lui Dumnezeu. Sau, altfel spus, familia este prima și cea mai mică celulă a organismului social. 

    Familia a creat-o Dumnezeu atunci când l-a zidit pe om: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creșteţi și vă înmulţiţi și umpleţi pământul și-l supuneţi; și stăpâniţi peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!»” (Geneza 1, 27-28). Din nefericire, de-a lungul miilor de ani, familia a pălit în splendoarea ei și Mântuitorul, întrupându-Se, va face cea dintâi minune la nunta din Cana Galileii, ridicând căsătoria la rang de taină și dându-i o splendoare pe care n-a avut-o niciodată: unirea dintre bărbat și femeie constituie o taină care se raportează la taina unirii dintre Hristos și biserică. (…) 

    Sufletul familiei este iubirea, precum și inima creștinismului este tot iubirea. Dumnezeu este iubire, iar omul, chip al lui Dumnezeu în lume, trebuie să fie tot iubire. De aceea, prin însăși fiinţa sa, el este predestinat spre comuniune, nu poate trăi singur, nu se poate desăvârși singur. Încă de la creaţie „a zis Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Geneza 2, 18). Și, dacă iubirea este sufletul familiei, ea are rolul de a duce nu numai la unitatea de gânduri, de sentimente, ci și la unitatea fiinţială: unitatea fiinţială este idealul ei. Prin ea se deschid rezervele tuturor energiilor spirituale și viaţa unuia se revarsă în viaţa celuilalt, până la impresia de totală identificare, de contopire deplină. 

    Așa este văzută în mod ideal familia, dar, din păcate, în lumea noastră lucrurile nu stau așa. Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe (Creta, 16-27 iunie 2016) vede „criza contemporană a căsătoriei și a familiei ca o consecinţă a crizei libertăţii de responsabilitate, a decăderii ei în implicarea personală centrată pe sine, a identificării sale cu mulţumirea de sine, auto-suficienţa și autonomia, precum și a pierderii caracterului sacramental al unirii dintre bărbat și femeie, care rezultă din neglijarea ethosului de sacrificiu al iubirii”. 

    Lipsa de responsabilitate și a simţului de sacrificiu îi face pe mulţi tineri să divorţeze ușor, fără să-și pună probleme de conștiinţă. Mai mult, adesea sunt și copii la mijloc, care suferă enorm văzându-și părinţii despărţiţi. (…) Cu multă responsabilitate și cu simţul jertfelniciei priveau înaintașii noștri familia. Aveau și ei greutăţi, dar le depășeau cu ajutorul lui Dumnezeu. Ei știau că familia este locul deprinderii spiritului de „iconomie divină” în toate, în înţelesul arhaic al acestui cuvânt, care înseamnă a vieţui în vederea legilor celor ziditoare ale unui sălaș nemuritor. La cununie cântăm „Isaía dănţuiește”, dar apoi cântăm și „Sfinţilor Mucenici”. Lucrurile temeinice, bucuria deplină, au la temelie sacrificiul, pe care nici nu-l dorește și nici nu-l înţelege omul modern. Taina nunţii conferă cea mai profundă dimensiune spirituală unirii iubitoare și reciprocei dăruiri de sine a doi oameni. Această dăruire de sine are nu doar caracterul bucuriei, ci și al jertfei, pe care omul și-o asumă de bunăvoie. (…) 

    Un efect al crizei familiei este acela că oamenii nu își mai doresc copii. Se pot motiva cu argumentul că mijloacele materiale pentru creșterea copiilor sunt precare, dar motivul esenţial este cel spiritual. Faţă de familie și față de rosturile ei nu sunt bine orientaţi. Familia este pentru comuniune, pentru într-ajutorare reciprocă, se întemeiază pe dragoste, dar rostul ei este și acela de a naște prunci. Este adevărat că și Statul, observând scăderea drastică a natalităţii, ar trebui să intervină cu mijloace care să încurajeze familiile tinere să nască și să crească copii. Indemnizaţiile pentru copii, concediul maternal și bonificaţii speciale pentru a doua sau a treia naștere, sau a mai multe, ar fi încurajatoare pentru nașterea de prunci.  

 

Copiii și tinerii, rodul binecuvântat al familiei creștine  

 

    După ce Dumnezeu a creat prima pereche de oameni, i-a binecuvântat și le-a zis: „creșteţi și vă înmulţiţi și umpleţi pământul” (Facere 1, 28). În toate vremurile oamenii credincioși au avut convingerea că pruncii sunt o binecuvântare a cerului. Proorocul David îl fericește pe omul care are copii mulţi: „Fericit este omul care-și va umple casa de copii; nu se va rușina când va grăi cu vrăjmașii săi în poartă” (Psalmul 126, 5). Mântuitorul a iubit copiii. Când Îi erau aduși copiii la binecuvântare, iar ucenicii îi opreau, Domnul a intervenit categoric: „Lăsaţi copiii și nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14). Iar ca barem de puritate tot pe ei i-a dat: „Adevărat vă zic vouă: De nu vă veţi întoarce și nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18, 3).  

    Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ţinut în Creta, între 16-27 iunie 2016, în enciclica finală, se adresează în mod special lor: „Sfântul și Marele Sinod se adresează cu dragoste și atenţie deosebită tuturor copiilor și tinerilor. Între definiţiile felurite și contradictorii cu privire la copilărie, biserica noastră preasfântă aduce înainte cuvintele Domnului nostru: «de nu vă veţi întoarce și nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor» (Matei 18, 3) și «cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea» (Luca 18, 17), precum și ceea ce spune Mântuitorul nostru despre cei care îi «împiedică» (Luca 18, 16) pe copii să se apropie de El și despre cei care îi «smintesc» pe aceștia (Matei 18, 7: „Vai lumii, din pricina poticnirilor!”). Biserica nu le oferă tinerilor doar un simplu «ajutor», ci «adevărul» însuși, adevărul noii vieţi divino-umane în Hristos… Din rândurile lor vor veni viitorii slujitori ai bisericii lui Hristos. Astfel, tinerii nu sunt numai «viitorul» bisericii, ci, de asemenea, expresia activă în prezent a vieţii ei iubitoare de Dumnezeu și oameni.”  

    Meditând la toate aceste adevăruri, realizăm ce lucrare binecuvântată fac părinţii aducând și crescând copii pe lume, atât tatăl, cât și mama. Părinţii sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu. (…) Părinţii care-i cresc și-și educă benefic copiii își asumă această misiune unică pe care le-o oferă Dumnezeu și sunt chezășia permanenţei unui Neam și a unei Patrii. Lucrurile sunt înţelese așa de către cei care au o viaţă spirituală normală. Pentru omul secularizat însă, care nu mai crede în nimic, toate acestea n-au nicio valoare. Egoismul dus la extrem vede în celălalt doar un instrument care poate oferi plăceri sau oportunități. Copilul zămislit în pântece, dacă nu crezi că are un suflet, până la naștere poate fi avortat și aruncat în lada de gunoi, așa cum procedezi cu o măsea stricată. Fără mustrări de conștiinţă. Uneori nu se ajunge până aici pentru că există mijloace rafinate de contracepţie. Duhul eudemonist, alterarea condiției femeii, consumismul și diferite alte motive fac, în cazul multor cupluri, nedorită nașterea pruncilor sau o reduc la minim. (…)  

    Educarea copiilor și a tinerilor oferă viitorului o șansă. Copiii și tinerii sunt darul lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos, Marele Învățător, scoate în evidență importanța misiunii dascălului: „Cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția Cerurilor” (Matei 5, 19). Iar Sfântul Pavel îi sfătuiește pe părinți: „Voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și cercetarea Domnului” (Efeseni 6, 4). Trei instituții au obligativitatea de a-i educa și forma pe copii și pe tineri – este vorba de familie, de biserică și de școală. Dacă cele trei domenii își conjugă eforturile, rezultatele pot fi bune, cu toată influența nocivă a societății actuale. (…) 

    Nu este ușor să fii un bun dascăl pentru cei mici… ! Marele pedagog John Amos Comenius, în scrierile sale, afirmă: „Nu există o cale mai eficace pentru înlăturarea corupției umane decât prin învățarea tineretului”. J. A. Comenius se adresează tineretului și-l conjură ca, în zilele tinereții, „să-și aducă aminte de Creatorul său și să urmeze poruncile divine; căci aceasta e întreaga datorie a omului” (Eclesiast 12, 13). Educația duhovnicească este o chezășie a bunei creșteri a tinerelor vlăstare. Eșecul educației îl subliniază același pedagog, prin metafore tari: „Ce sunt cei bogați fără înțelepciune, decât niște porci îngrășați cu tărâțe?! Și ce sunt cei săraci fără înțelegerea lucrurilor, decât niște măgăruși condamnați să ducă poveri?! Ce este cel frumos, care n-a învățat nimic, decât un papagal împodobit cu pene, sau, cum a mai spus cineva, o sabie de plumb într-o teacă de aur?!” 

    Drama ce se petrece cu foarte mulți dintre intelectualii noștri este că, deși nu ajung neapărat atei, își pierd preocupările religioase. (…) Diagnosticul îl punea cu multă vreme în urmă Octavian Goga, și el intelectual de marcă: „Și acum, iartă-mă și nu te supăra pe mine, dacă, fără a-ți cere un răspuns, stau și mă întreb care este credința dumitale, mult lăudat intelectual al nației mele? Când ai pornit de acolo, din căsuţa de la ţară, și te-ai dus la școală, mai ziceai «Tatăl nostru» seara și visai cu iele și pricolici. Duceai în suflet moștenirea din bătrâni: o candelă care licărea în taină și-ţi lumina drumul. Dar ţi s-a risipit moștenirea asta. S-a spulberat zi de zi și s-a fărâmiţat în calea ta. Și, fără să vreau, îmi vine în minte o problemă atât de mare și atât de nebăgată în seamă a vremii noastre frământate de patimi mici: educaţia religioasă a cărturărimii noastre. Nu găsiţi că ar trebui făcut ceva pentru a ne salva tineretul, dându-i dascăli luminaţi, care în școlile secundare să-l înveţe credinţa în Dumnezeu, și preoţi cu guri de aur care să cuvânteze acolo, în centrele studenţimii noastre universitare? Fiindcă, așa cum suntem astăzi, noi nu știm ce vrem și nu știm unde mergem...”  

    Problema educării tineretului în aceste vremuri secularizate și secularizante este și rămâne una foarte importantă. De aceea și Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, ținut la Creta, și-a pus-o cu multă seriozitate. „În vremurile noastre, spune textul enciclicei, se pot observa noi tendințe în domeniul creșterii și educației cu privire la conținutul și scopurile educației, precum și în privința felului în care sunt văzute copilăria, rolul profesorului, al elevului și al școlii contemporane. Din moment ce educația se leagă nu doar de ceea ce este omul, ci și de ceea ce ar trebui să fie omul și de conținutul responsabilității sale, este de la sine înțeles că imaginea pe care o avem despre persoana umană și sensul existenței sale, determină perspectiva noastră asupra educației. Sistemul educațional dominat de viziunea secularizată și individualistă ne îngrijorează profund. Suntem preocupați nu numai de instrucția intelectuală, ci și de formarea spirituală. În centrul grijii pastorale este o educație care privește nu doar cultivarea intelectului, dar și edificarea și dezvoltarea persoanei întregi ca o ființă psihosomatică și spirituală, în conformitate cu tripticul: Dumnezeu, omul și lumea. Prin urmare, deplinătatea creștinilor găsește suport existențial în comuniunea divino-umană a bisericii și experiază în aceasta perspectiva resurecțională a îndumnezeirii prin har”…  

† ANDREI,  

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului   

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului,   

Fragmente din textul publicat în „TRIBUNA”, Nr. 336,  

1-15 Septembrie 2016, pp. 20-21, p. 30.